Fenix Felix Vermis Muscus

Mă pun pe jăratic inșii ăștia cu mințile lor de leming,
când încep să arunce cu acuze mă fac foc
și pară, iar speranțele vii mi se fac scrum.
Le vorbesc cu ardoare despre transcendență, mă încing
cu văluri fermecate de flamă și fum, pe loc
pivotez în văpaie, ei hulesc la marele drum.

-Ucideți-o pe loc!
-Sunteți surzi.
-Dați-i acum foc!
-Sunteți absurzi.

În viețile anterioare am fost pisică. Mi-am petrecut vreo opt dintre ele dormitând la căldură, pe sobă, și ce vieți frumoase au fost! O dată am căzut pe hornul casei, de două ori din pom, o dată a dat peste mine un bou (da, un bou adevărat, au copita grea bestiile astea insensibile), am testat fără succes anduranța unui ogar de prin vecini, m-am sufocat cu un porumbel ațos și indigest, am fost fascinată de farurile orbitoare ale unui autoturism sport, am înțeles prea târziu că e inutil să mă lupt cu mâța ciudată din apele râului, care semăna atât de tare cu mine și mă maimuțărea odios, am căzut victimă unui penibil autodafé pentru că până la urmă nici în blestematele de sobe nu poți avea deplină încredere.

În viețile anterioare am fost râmă. Întreaga viață, sau viața mea întreagă, mi-am petrecut-o afânând cernoziomul. Existența subpământeană are meritele ei, dacă tot ceea ce-ți dorești e să inventezi noi moduri de a te târî pe burtă și să acumulezi inele, ca un spiriduș malefic care-și tezaurizează zilele într-o hrubă jilavă. În secret am aspirat mereu la lumină, la înălțare, la plutire, așa că am fost foarte fericită atunci când visul mi s-a îndeplinit; ceva din mine s-a frânt însă atunci când cintezoiul cu cioc ascuțit care mi-a oferit lecții de zbor m-a vârât într-o văgăună fără întors, cea a propriului stomac. Împinsă fără voie la introspecție, mi-am dus cealaltă jumătate a vieții la pescuit, prin grija unui sătean oarecare, care m-a fixat într-un ac și m-a predat, destrămată, undelor înghețate.

În viețile anterioare am fost mușchi. Stăteam pe o piatră; aveam o relație stabilă, pe termen lung – ce poate fi mai stabil decât o piatră? – și mă întindeam la soare cât era ziua de lungă. Când apăreau norii mă bucuram înzecit, pentru că ploaia mă împlinea. Zăpada era și ea binevenită, deși avea o natură cam sufocantă și extrem de contradictorie: îmi ținea de cald cum trebuie dar rămânea mereu rece. Și iarăși soare, nori, ploaie, zăpadă, brumă, soare, nori, eu și piatra mea neschimbată, apoi un copil de om care ne-a cuprins în palmă și ne-a îngropat la temelia unui castel de nisip, o relație instabilă cu consecințe fatale pe termen scurt.

Sunt o pasăre fenix. V-am povestit trecutul meu, cât despre viitor nu prea știu ce să vă zic, pentru că mai toți susțin că nu ar trebui să exist. Iată-i cum se apropie, cu ochii încrucișați și pumnii încleștați. Ce pot să le spun?

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: