Omul în tren

„La începutul iernii următoare, însă, o femeie care spăla rufe
la râu, la ora cea mai caldă din zi, porni să treacă strada mare
scoţând urlete stridente, într-o alarmantă stare de excitare.
-Soseşte ceva înspăimântător, reuşise ea să explice,
ca o maşină de gătit care târăşte după sine un sat întreg.”
― Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate

Trecuserăm bine de Ploiești când îmi spuse: știi, viața e ca un tren pe care l-ai pierdut, ai ajuns prea târziu la gară sau ai încurcat liniile sau ai rămas prins în aglomerație sau ce naiba s-a mai întâmplat și te-ai trezit rămas de izbeliște în decor, cu valiza în mână, și aia mai mult goală, că doar se știe, nu iei nimic cu tine acolo unde te duci, până la urmă. Dar văd că ați prins trenul, zic, doar suntem aici împreună și vorbim despre asta, aiurea, răspunde, ăsta nici măcar nu e trenul meu, m-am suit în el pentru că tot eram pe-acolo și n-aveam altă treabă mai importantă, în fond – în fond toate treburile, vreau să zic toate trenurile seamănă între ele, iar ceea ce contează e drumul, nu destinația, sau cel puțin așa ne place să ne zicem pe când ne ducem, dar vezi că uneori e indicat să ajungi undeva, ca să nu ți se pară că mergi în gol. Nici mașinăriile nu pot merge în gol la infinit, iar ele sunt mașinării din metal pe osii, nu ființe de carne pe oase cu simțiri în valize -mai mult goale-, trebuie să înțelegi cum mă simt așadar, nu e deloc ușor, chiar dacă pare că nu fac mare lucru, doar stau comod și mă las dus. Ca toți oamenii, zic, nu e grav, ba e foarte grav, răspunde, că speri pe undeva să nu ajungi ca toți oamenii, să te lași dus. Ai vrea să crezi că ești special, că tu te duci, chiar dacă pierzi un tren și apoi prinzi un altul și, cum spuneam, speri pe undeva deși ești pe nicăieri.

Eh, dar asta e doar o expresie, zic, este foarte important să ne exprimăm, răspunde, și cu asta nu mă refer doar la aspectul lingvistic, comunicațional, interrelațional, vreau să spun că e important să te exprimi pe tine, să spui ceea ce ești -să îți mărturisești faptul ființării-, dar e la fel de esențial să știi cum să te exprimi, iarăși în sensul susmenționat. Francezii au o expresie revelatoare, atunci când vor să spună că sunt pe cale să întreprindă o acțiune ei folosesc „être en train de faire quelque chose”, a fi în tren să faci ceva, literalmente. Suntem mereu în tren -să gândim, să vorbim, să dormim, să iubim, să urâm, să trăim. Ne petrecem tot timpul în tren – este cel mai concret și mai caracteristic dat al nostru ca specie, iată de ce cred că e atât de relevant să investigăm această chestiune.

Văd că ne aflăm în plin câmp, probabil că mai putem prelungi nițel joaca cu conceptele: dacă tot am ajuns aici, trebuie să menționăm expresia anglo-saxonă „a train of thought”, folosită pentru a defini în sens larg cugetarea, sau mai precis avansarea logică pe firul unei idei sau al unui lanț rațional. E un lucru teribil să-ți pierzi trenul gândirii, asta o știe oricine, dar poate mai regretabil este să iei trenul unei idei greșite. Thomas Hobbes, cel care a născocit ideea trenului gândirii, scria așa în Leviatanul său: „Atunci când un om reflectează la un lucru, următorul său gând în sine nu este atât de aleator precum pare. Gândurile nu se succed în mod relativ”. Nici gările, iată, am ajuns la Breaza, la bună revedere, eu acum trebuie să

Pornește cu pași grăbiți pe culoar, fluturându-și brațele lungi, continuându-și conversația cu sine și cu lumea dincolo de ușile portocalii, care i se închid în urmă cu un oftat mecanic. Îi zăresc silueta longilină alergând cu efort pe peron, cobor geamul și îi strig: valiza, v-ați uitat valiza! Își întoarce capul, zâmbind, și îmi răspunde între două suflări, ducându-și mâna la piept: caută înăuntru! Apoi dispare.

Este o valiză din piele maro, veche și târnosită, fără vreo etichetă care să mă edifice cu privire la numele ori adresa posesorului. Se deschide singură atunci când o prind de mâner. Este, așa cum ar fi trebuit să fi ghicit deja, mai mult goală, conținând doar un carnet de notițe cu foi liniate de mână. Primul rând al fiecărei file este ocupat de o scriere măruntă, care se apleacă spre drepta pe măsură ce se apropie de margine, de parcă și cuvintele ar dori să o rupă la fugă de pe o pagină pe alta.

Ziua 21.982, R-8655, Medgidia – Babadag
Caz 76c, fișa II – Dietrich Bonhoeffer

–  cel de-al șaselea fiu al celebrului doctor psihiatru și neurolog german Karl Bonhoeffer – dedicat viața înțelegerii mașinăriei complicate a relațiilor omenești. La New York – pastorul bisericii baptiste din cartierul Harlem – confruntat cu problemele integrării / presiunii sociale. În Mexic – conferințe despre pace. La Berlin – profesor de teologie / curier pentru mișcarea de rezistență împotriva lui Hitler. S-a împotrivit public persecuției evreilor și programului de eutanasiere a acestora. Încarcerat de Gestapo timp de doi ani pentru vina de a fi contribuit la un complot de ucidere a führerului. Sfârșitul vieții – lagărele de concentrare de la Buchenwald / Flossenbürg. Executat prin spânzurare pe 9 aprilie 1945 – două săptămâni înainte ca trupele americane să elibereze Flossenbürgul / o lună înainte de capitularea Germaniei naziste. „Dacă te sui în trenul greșit nu are rost să te apuci să alergi pe coridor în direcția opusă” – Dietrich Bonhoeffer 

Iau carnetul cu mine și mă grăbesc spre ieșire, pentru a nu pierde stația în care plănuisem să cobor. Ușa portocalie a compartimentului vecin este întredeschisă, și din spatele ei se aude o voce familiară: aiurea, ăsta nici măcar nu e trenul meu, m-am suit în el pentru că tot eram pe acolo și n-aveam altă treabă mai importantă, în fond – în fond ce putem face? Iată, aceasta e întrebarea, pentru a parafraza din clasici. Ce pot eu face este să trag un semnal de alarmă – dar așa se pare că nu ajungem nicăieri, niciodată. Dumneavoastră unde mergeți?

Reclame

Fermecătoreasa

Undeva, într-o căsuță de la marginea pădurii, o bunicuță cu năframă neagră răsucește cu un linguroi de lemn într-un ceaun unsuros care bolborosește deasupra unui foc de lemne. Trâmbițele noului mileniu au sunat de mult, dar ea încă mai pregătește poțiuni după rețete străvechi, păstrate în neam de pe vremea Sfintei Vineri.
-Aiasta-i de dragoste, maică, cu clocoțel, drăgaică și zamă de mătrăgună, opărită trei ceasuri și descântată doar la ceas de seară, pe lună plină.

Pe un raft sunt câteva borcane cu substanțe de culori și consistențe felurite.
-Licoarea galbină e de inimă rea; se mestecă ferigă zbicită cu pelin dospit în rouă de Florar. Ceastalaltă e de îmbogățire, cu iarbă de piciorul dracului și veninariță de baltă.

Băbuța se oprește nițel ca să soarbă dintr-un flacon lunguieț cu dop de plută.
-Ia să văd dacă ghicesc: contra vârcolacilor sau pentru aducerea ploii?

De sub năframa-i cernită, d-na Cloanța mustăcește jovială:
-Ei, aș, e siropul meu de tuse, de la Plafar.

Hansel și Gretel și Deep Learning Artificial Intelligence

-Erau doi copii.
-Definește copii.
-Un băiat și o fată.
-De ce vârstă?
-Aproximativ 7 și 9 ani, respectiv.
-Am înțeles. Procesez. Continuă.
-Mergeau de câteva ore prin pădure și au constatat că s-au rătăcit.
-Definește rătăcit.
-Nu mai știau unde se află și cum să se întoarcă acasă.
-De ce nu au consultat o aplicație de geolocație, coordonată prin gps?
-Atunci nu existau sateliți și dispositive mobile de comunicare.
-Înțeleg. Continuă.
-Deoarece simțeau că se învârt în cerc s-au hotărât să marcheze drumul pentru a ști pe unde au trecut deja. Unul dintre copii a găsit într-un buzunar niște firimituri și le-a aruncat în urmă, pe potecă.
-Definește firimituri, în context.
-Bucățele mici de pâine uscată, păstrate în buzunar de la micul dejun, cel mai probabil.
-Am înțeles. O opțiune greșită.
-De ce greșită?
-Ei aruncă în pădure bucăți de pâine. În pădure sunt păsări. Păsările consumă pâine. Acestea nu pot fi repere durabile.
-Da, dar erau copii, nu s-au gândit la toate astea.
-Am înțeles. Procesez. Continuă.
-După o lungă preumblare prin pădure, tocmai când se simțeau din ce în ce mai disperați, au ajuns într-un luminiș în care era o casă.
-Definește disperați. Definește luminiș.
-Într-o stare de dezechilibru avansat. Iar luminișul este un spațiu deschis, fără copaci.
-Înțeleg. Continuă.
-Nu mă întrebi ce e o casă?
-Am învățat deja casă. Nu am fost creat ieri.
-Excelent. Totuși, această casă avea ceva special: era făcută din turtă dulce.
-Definește…
-Turta dulce este un fel de pâine moale tratată cu zahăr, foarte apreciată de copii. Așadar, pereții erau din turtă dulce, ferestrele și acoperișul la fel.
-O casă din turtă dulce în mijlocul pădurii. Păsările și animalele din pădure nu consumă turtă dulce?
-Înțeleg ce vrei să spui. Să zicem că nu.
-Să zicem?
-Bine: era o turtă dulce care nu putea fi mâncată decât de copii.
-Înțeleg. Procesez. Continuă.
-Pentru că erau foarte înfometați, copiii au început să mănânce din turta dulce.
-Din casă.
-Desigur.
-Este acesta un obicei normal? Reformulez – este ceea ce fac oamenii atunci când ajung la o casă într-o pădure?
-Nu. Este un fapt excepțional. Ca și prezența în sine a casei de turtă dulce acolo.
-Am înțeles. Procesez. Continuă.
-Pe când își satisfăceau foamea, cei doi copii au văzut ușa casei deschizându-se. În prag a apărut o femeie în vârstă, care le-a dat binețe și i-a invitat în casă.
-Definește binețe, în context.
-I-a salutat.
-Am înțeles. Un protocol de întâmpinare.
-Exact. Femeia s-a oferit să îi hrănească și să îi găzduiască, peste noapte, iar cei doi au acceptat, fiind obosiți și înfometați.
-Definește hrănească. Definește găzduiască.
-Le-a oferit de mâncare și un loc de dormit.
-Am înțeles. În vederea reîncărcării cuantumului de energie necesar funcționării sistemului uman. Opțiunea este în acest caz 100% acceptabilă.
-Da, însă femeia era o vrăjitoare malefică – adică o persoană care are intenții rele față de alți oameni și se alimentează cu energia vitală a celorlalți.
-Am înțeles. Un virus / o rutină parazitară.
-Așa. În timp ce băiatul se ghiftuia – mânca – își reîncărca necesarul energetic – fetița examina cu atenție activitățile vrăjitoarei, care aprinsese cuptorul pentru a le prepara celor doi hrană caldă, sau cel puțin așa pretindea.
-Un protocol cu subrutină mascată. Înțeleg.
-O înșelătorie, da, care părea să funcționeze. Băiatul, epuizat de drum, de excesul de turtă dulce și de toate emoțiile accumulate peste zi, se întinse să se culce, lângă soba unde ardea un foc domol. El adormise atunci când sora lui veni să-i spună, în șoaptă, că trebuie să fugă cât mai repede de acolo, pentru că vrăjitoarea le pusese gând rău.
-Definește…
-Adică, pe scurt, intenționa să-i mănânce.
-Este acesta un obicei normal? Reformulez –
-Nu, nu. Absolut deloc. Dar cu asta se ocupă vrăjitoarele malefice în povești, printre altele.
-Înțeleg. O rutină parazitară care 1.acaparează 2.infectează, 3.asimilează sisteme independente pentru a-și spori eficiența și întinderea. Procesez. Continuă.
-Asta e. În fine, copiii fug, iar vrăjitoarea rămâne cu buza umflată.
-Este aceasta o reacție normală la…
-Este o expresie. Înseamnă că nu beneficiază de vreun câștig.
-Înțeleg. Ce se întâmplă cu copiii?
-Se întorc acasă, cu o lecție de viață.
-Definește lecție de viață.
-Hm. E ironic să mă întrebi tocmai așa ceva.
-Definește ironic, în context.
-Nu, acum e rândul tău. Ce ai înțeles din povestea asta?
Procesez…
does-not-compute-dumb-robot

Mersul treburilor (în patru acte)

Personaje:
Domnul Nicușor Pendelete, administrator de bloc
Domnișoara Angela Albu, zisă și ‘Ange Blanc’, artistă conceptuală
Domnul Nelu Ramură, pensionar, fost impiegat CFR
Contesa Ermessenda, locatară, fostă castelană
Câinele Oscrate

Decor:
O cameră de 3 pe 4, la ultimul etaj al blocului P15 (între uscătorie și casa liftului). Ușa este din termopan alb mătuit. Pereții sunt scorojiți, cu urme vizibile de igrasie pe tavan. În partea dreaptă se găsește un fișet antic din fier, cu sertare ruginite care nu se mai aliniază de mult conform standardelor de fabricație. În fața intrării este o bancă de lemn fără spătar, cu o stinghie fracturată la jumătate. Pe peretele din stânga este atârnat un calendar cu tema ‘Famous Nobel-prize winners’, deschis la luna februarie, de unde își încruntă sprâncenele stufoase scriitorul polonez Czeslaw Milosz, “who with uncompromising clear-sightedness voices man’s exposed condition in a world of severe conflicts”. Sub calendar se află o masă acoperită cu o mușama înflorată, pe care sunt înșirate câteva teancuri de dosare cartonate și de documente în format A4. Pe scaunul din capătul mesei șade domnul Pendelete, administratorul blocului P15, răsfoind un volum de memorialistică interbelică.

Actul I

Ușa de termopan mătuit se deschide. Intră domnișoara Albu. Domnișoara Albu este foarte înaltă și nițel peltică; poartă o rochie neagră și sandale cu paiete aurii.

Nicușor Pendelete:
Ați adus actele?
Angela Albu:
Iată, am adus actul I, după cum mi-ați cerut.
Nicușor Pendelete:
Cu dosar cu șină, timbru fiscal, avizele necesare?
Angela Albu:
Cu tot ce trebuie. Dosarul e cu elastic, cred că e mai elegant așa.
Nicușor Pendelete:
Elegant, spuneți? Dar ce este eleganța, domnișoară, dacă nu o sublimare extetizantă a inutilului futil, o deturnare artificială a esenței întru aparență extrinsecă, o obnubilare nombrilistă a evidenței originare?
Angela Albu:
Dar aparența este în sine extrinsecă, nu-i așa?
Nicușor Pendelete:
Așa ar părea unei priviri superficiale, însă la o examinare atentă putem observa că asumarea acestei prezumpții echivalează cu o negare a dimensiunilor implicite ale ego-ului arhetipal.
Angela Albu:
Fără îndoială, însă, după cum spunea cineva, “Ideea arhetipului este subscrisă noțiunii de model,

Intră Nelu Ramură. E nebărbierit și nerăbdător.

Nelu Ramură:
“…iar modelul lipsit de eleganță este ca ficatul de rață à la Toulousaine fără trufe”. Ce faceți, dom’le, iar serviți truisme împănate pe stomacul gol?
Nicușor Pendelete:
Mă bucur că împărtășești perspectiva maestrului Durand, nea Nelule, îți atrag totuși atenția că teoria sa se bazează pe o interpretare eronată a teoriei jungiene. Sincer să-ți spun, nu pot să înghit metafizica culinară a lui Chef Durand, care este…
Nelu Ramură:
Care este aceeași Bain Marie cu altă pălărie! Te pierzi în sofisme, domnu’ Pendelete, și pierdem din vedere lucrul în sine, das Ding an sich, pentru care m-am prezentat aci, ad-hoc, hic et nunc, volens-nolens, in personam.
Angela Albu (intervine timid):
Și dumneavoastră, deci, tot cu, mm, actele?
Nelu Ramură:
Desigur, domniță, am venit să dau seamă de actele mele.
Nicușor Pendelete:
În regulă, nea Nelule, să lăsăm abstracțiunile și să examinăm evidența. Ai adus cele necesare?
Nelu Ramură:
Poftim,

Actul II

În biroul administrației se așterne liniștea. Domnul Pendelete studiază cu atenție documentele, domnișoara Albu privește fix podeaua, domnul Ramură își bâțâie brațele pe lângă corp.

Nicușor Pendelete:
Totul e aproape în regulă. Problema e că lipsește timbrul de 0,50.
Nelu Ramură:
Problema e că ești mărginit, domnu’ Pendelete. Nu o să ajungem nicăieri ca specie cu mentalitatea asta de simieni închistați cu cotiere!
Nicușor Pendelete:
Cotiere, da, pentru că este o atmosferă glaciară în biroul ăsta! Dacă v-ați plăti întreținerea la timp nu s-ar suspenda atât de des elemental termic în clădirea asta infernală.
Angela Albu:
Glacială.
Nicușor Pendelete:
Iar dacă dorești să mă insulți cred că poți găsi ceva mai bun decât trimiterea la străbunii antropoizi, care au arătat mai multă verticalitate decât matale în era lor glacială. Nu-i așa, domnișoară?
Angela Albu:
Glaciară!
Nelu Ramură:
Bun, suntem de acord că nu suntem de acord. Eu mă cam grăbesc, am o lansare de carte la clubul de bridge, așa că ți-aș fi recunoscător dacă ai încheia mai repede aceste formalități jenante.
Nicușor Pendelete:
Stimate nea Nelu: bine. Voi închide ochii de data asta. Pentru că ai dosar cu șină. Vedeți, domnișoară, că se poate?
Nelu Ramură:
Măcar atât știu și eu! Am lucrat 42 de ani la Căile Ferate, scriitor de vagoane și impiegat mișcare. Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la…
Nicușor Pendelete:
Parcă ziceai că o iei din loc.
Nelu Ramură:
A, da. Fără întârziere.
Angela Albu:
Dar n-ați terminat povestea, domnule Ramură!
Nicușor Pendelete:
Lăsați-l, domnișoară, aia nu e o poveste, e o viață. Mai sunt zile! Să revenim la

Actul I(II)

Intră câinele Oscrate, amușinând cu interes sandalele Angelei Albu.

Câinele Oscrate:
Ham?
Nicușor Pendelete:
O, nu! Un animal!
Angela Albu:
Este un câine, domnule administrator. Ar trebui să vă bucure, mai devreme ridicați în slavă primatele.
Nicușor Pendelete:
Cu certitudine, însă acesta nu este unul. E doar un mop puricos.
Angela Albu:
Doar pentru că e un câine maidanez nu înseamnă că nu este o ființă cu aprehensiuni și…

Câinele Oscrate ridică piciorul din spate în dreptul fișetului metalic din birou.

Angela Albu:
…și instincte. Cine suntem noi să reprimăm instinctele pure ale acestei ființe aparte?
Nicușor Pendelete:
Domnișoara Albu, câinele dumneavoastră face pipi pe fișet.
Câinele Oscrate:
Ham!
Angela Albu:
Este un statement, domnule Pendelete.
Nicușor Pendelete:
Un statement?
Angela Albu:
Da! E vorba despre lupta individului oprimat cu teribila mașinărie birocratică! Este momentul să ne ridicăm într-un glas și să strigăm: Jos…
Nicușor Pendelete:
Jos piciorul, câine! Uitați, acum face pipi pe ficus.
Angela Albu:
Nu înțelegeți? Este un protest împotriva despotismului asasin al omului care zăgăzuiește natura, o ia prizonieră în celulele sale meschine de beton și oțel și sticlă…
Nicușor Pendelete:
Nu pe formulare, Oscrate!
Angela Albu:
…și celuloză!
Nicușor Pendelete:
Este un act revoltător!
Angela Albu:
Asta încerc să vă spun de la început, domnule administrator. Țin să dezavuez cu toată tăria aceste acte pe care dumneavoastră ne forțați să le…
Nicușor Pendelete:
Dar eu sunt un simplu…
Câinele Oscrate:
Ham.

Actul IV

Intră contesa Ermessenda, în halat matlasat și papuci cauciucați, cu părul pe bigudiuri și vată în urechi. Cei prezenți o privesc fascinați. Contesa Ermessenda respiră cu dificultate și vorbește cu un profund gâjâit tabagic.

Contesa Ermessenda:
Lumea-ntreagă e o scenă și vă rog să nu mai faceți alta!

 

Fenix Felix Vermis Muscus

Mă pun pe jăratic inșii ăștia cu mințile lor de leming,
când încep să arunce cu acuze mă fac foc
și pară, iar speranțele vii mi se fac scrum.
Le vorbesc cu ardoare despre transcendență, mă încing
cu văluri fermecate de flamă și fum, pe loc
pivotez în văpaie, ei hulesc la marele drum.

-Ucideți-o pe loc!
-Sunteți surzi.
-Dați-i acum foc!
-Sunteți absurzi.

În viețile anterioare am fost pisică. Mi-am petrecut vreo opt dintre ele dormitând la căldură, pe sobă, și ce vieți frumoase au fost! O dată am căzut pe hornul casei, de două ori din pom, o dată a dat peste mine un bou (da, un bou adevărat, au copita grea bestiile astea insensibile), am testat fără succes anduranța unui ogar de prin vecini, m-am sufocat cu un porumbel ațos și indigest, am fost fascinată de farurile orbitoare ale unui autoturism sport, am înțeles prea târziu că e inutil să mă lupt cu mâța ciudată din apele râului, care semăna atât de tare cu mine și mă maimuțărea odios, am căzut victimă unui penibil autodafé pentru că până la urmă nici în blestematele de sobe nu poți avea deplină încredere.

În viețile anterioare am fost râmă. Întreaga viață, sau viața mea întreagă, mi-am petrecut-o afânând cernoziomul. Existența subpământeană are meritele ei, dacă tot ceea ce-ți dorești e să inventezi noi moduri de a te târî pe burtă și să acumulezi inele, ca un spiriduș malefic care-și tezaurizează zilele într-o hrubă jilavă. În secret am aspirat mereu la lumină, la înălțare, la plutire, așa că am fost foarte fericită atunci când visul mi s-a îndeplinit; ceva din mine s-a frânt însă atunci când cintezoiul cu cioc ascuțit care mi-a oferit lecții de zbor m-a vârât într-o văgăună fără întors, cea a propriului stomac. Împinsă fără voie la introspecție, mi-am dus cealaltă jumătate a vieții la pescuit, prin grija unui sătean oarecare, care m-a fixat într-un ac și m-a predat, destrămată, undelor înghețate.

În viețile anterioare am fost mușchi. Stăteam pe o piatră; aveam o relație stabilă, pe termen lung – ce poate fi mai stabil decât o piatră? – și mă întindeam la soare cât era ziua de lungă. Când apăreau norii mă bucuram înzecit, pentru că ploaia mă împlinea. Zăpada era și ea binevenită, deși avea o natură cam sufocantă și extrem de contradictorie: îmi ținea de cald cum trebuie dar rămânea mereu rece. Și iarăși soare, nori, ploaie, zăpadă, brumă, soare, nori, eu și piatra mea neschimbată, apoi un copil de om care ne-a cuprins în palmă și ne-a îngropat la temelia unui castel de nisip, o relație instabilă cu consecințe fatale pe termen scurt.

Sunt o pasăre fenix. V-am povestit trecutul meu, cât despre viitor nu prea știu ce să vă zic, pentru că mai toți susțin că nu ar trebui să exist. Iată-i cum se apropie, cu ochii încrucișați și pumnii încleștați. Ce pot să le spun?

E pur si muove

“The mystique of rock climbing is climbing; you get to the top of a rock
glad it’s over but really wish it would go on forever. The justification
of climbing is climbing, like the justification of poetry is writing; you
don’t conquer anything except things in yourself…. The act of writing
justifies poetry. Climbing is the same: recognizing that you are a flow.
The purpose of the flow is to keep on flowing, not looking for a peak or
utopia but staying in the flow. It is not a moving up but a continuous
flowing; you move up to keep the flow going. There is no possible reason
for climbing except the climbing itself; it is a self-communication.”
― 
Mihaly Csikszentmihalyi, Flow: The Psychology of Optimal Experience.


La naiba
, își spuse Alice, trezindu-se pe podeaua rece a hrubei sumbre, după ce alunecase din neatenție într-o scorbură obscură. Asta pățești dacă nu-ți faci actualizările la timp și te încrezi prea tare în google maps. Situația e de-a dreptul penibilă, acum trebuie să văd cum ies din chestia asta. Își scotoci cu sârg buzunarele, dar nu reuși să găsească mobilul, of, o fi sărit pe-aici, pe undeva, în cădere. Descoperi însă altceva și surâse mulțumită. Își trecu de câteva ori degetul mare peste rotița metalică a brichetei. Flacăra tremurândă îi dezvălui în scurt timp dimensiunile impasului în care se afla – un soi de celulă austeră, foarte înaltă și foarte îngustă, cu pavaj monocrom și lambriuri din lemn masiv. Ca să vezi ce poți găsi într-un trunchi banal de copac, zise Alice, iar ecoul glasului ei se răsfrânse din pereții jilavi. Nu există nicio ieșire. Ba nu, stai, se vede ceva. Flacăra zglobie îi perpeli degetul și o făcu să scoată un sunet ascuțit, care ar fi putut fi confundat cu o exclamație entuziastă, sugrumată de un oftat adânc. E o ușă, dar e ridicol de mică. Iar masa asta de lângă e de-a dreptul gigantică, nu pricep c

Alice își stăvili solilocviul frustrat și privi cu atenție în conul de lumină. Nu departe de unul dintre picioarele absurd de înalte ale mesei licărea un paralelipiped învelit în celofan. Alice ridică pachețelul lucios și încercă să citească, mijindu-și ochii, cele două cuvinte inscripționate cu caractere cursive pe folia transparentă de plastic.

„Rumeagă-
„Fumeagă-
Aha.
„Fumează-mă!”

Hi, hi, chicoti Alice. Nu am habar cine sălășluiește în grota asta, dar cu siguranță știe să fie primitor. Netezindu-și cu grijă rochia pe coapse, Alice se așeză pe podeaua brr, rece, lipindu-și spatele de piciorul mesei, gânditoare. Adevărul e că altceva mai bun nu prea am de făcut, zise, scoțând din cutiuță un mic cilindru cu asperități pronunțate. Hm, rulată manual, murmură ea, scăpărându-și din nou bricheta. Alice simți cum papilele gustative îi erau mângâiate de o savoare delicată, de ierburi tomnatice, de muguri înmiresmați, de cer azuriu și de raze aurii de soare, de simfonii învăluitoare și de valuri translucide, de curenți proaspeți și tii, plutesc, observă ea deodată, privindu-se înăuntru ca și cum s-ar fi aflat în afara sa, ca o broască țestoasă planând dincolo de peretele străveziu al unui acvariu, într-un muzeu de științe ale naturii, ce bine e să fii țestoasă sau stai, mai degrabă delfină din cea mai fină, pentru că nu mă simt deloc încorsetată de vreo carapace rigid

Au! Reveria îi fu întreruptă fără voie de contactul contondent cu o suprafață solidă. Tăblia mesei uriașe, desigur! Navigă încet în jurul acesteia, nu fără oarecare dificultate, pentru a se cățăra în cele din urmă deasupra. Făcu câțiva pași bâjbâitori, în timp ce mintea îi era invadată de percepții și precepte din cele mai bizare. Un pas mic pentru om, un pas mare pentru O masă atât de mare de oameni și nimeni cu care să poți schimba o vorbă Pentru că la masă nu se vorbește zicea mama Dacă m-ar vedea acum Nu sta cu coatele pe masă nu-ți pune picioarele pe birou Unde îi stau picioarele acolo îi va sta și capul Au! Asta ce mai e? Bricheta fulgeră întunericul, dezvăluindu-i O sticlă. Rozalie. O sticlă rozalie plină. Iar pe ea scrie, uhm, zău, cine folosește comic sans în ziua de azi, credeam că s-a interzis prin lege sau ceva, mă rog,

„Bea-mă!”

No shit, Sherlock. Cred că am dat peste locuința fantastică a celei mai previzibile ființe din universul subpământean. Oricum, pică la țanc licoarea asta deoarece, se știe, plutirea dezhidratează. Hai noroc, să bem pentru cea mai previzibilă ființă din universul subpământean! Bun cam puțin dar bun Aduce nițel a B52 băutura nu bombardierul oare îi zice B52 pentru că-ți dă aripi De fapt ce se pune în B52 Parcă o treime Baileys o treime Grand Marnier o treime Kahlúa Ah Kahlúa ce cuvânt pufos O treime sfântă Nu nu sunt deloc fântă nici pe depate nu vobiți postii ce zvonui ăutăcioaseeeee eeee e

Ajunsă în acest punct, Alice simți cum picioarele nu îi mai dau ascultare, apoi realiză că depășise extremitatea opusă a mesei. În căutarea echilibrului, pantoful îi glisă pe o muchie, bricheta îi alunecă din palmă, brațele fâlfâinde îmbrățișară înfiorate bezna și golul, iar mintea devenită burete înregistră o prelungă, interminabilă prăbușire în abis.

Mă simt foarte mică într-o mare de obscuritate silențioasă acută alunecoasă obscuritate
Mi-e rău dar mi-e bine e rău dar e bine e ok
E ok ok e o cheie o cheie plutind
Asta trebuie să însemne ceva
Dă-i unui om un pește și va mânca o zi, învață un om să pescuiască și va
Deschide o ușă
Desigur nu cu un pește cine a mai văzut așa ceva deși aici totul pare posibil de pildă ca un corb să fie un scrin dar unde îmi zboară gândul niciodată n-am știut când să mă opresc cu băutura un shot două shoturi trei shoturi podea în fine am ajuns la podea
O cheie o ușă
O ușă o broască
Bună broască spune cheia bună cheie răspunde broasca
Evident acum cheile și broaștele vorbesc nu mă mai miră nimic
Ușa se deschide fără să scârțâie este o ușă micuță dar bine crescută
Afară afară
Afară e
Pur
E

Monstrul

(Ipse Dixit – jocuri cu cărți)

„Sandra’s seen a leprechaun,
Eddie touched a troll,
Laurie danced with witches once,
Charlie found some goblins gold.
Donald heard a mermaid sing,
Susy spied an elf,
But all the magic I have known
I’ve had to make myself.”
– Shel Silverstein, Magic.

Nu e ușor să trăiești ca un paria, la marginea societății, și pe deasupra să fii țapul ispășitor al tuturor. Dacă e o vară secetoasă și se întâmplă să ia foc o pădure de uscături – cine e de vină? Balaurul. Dacă dispare o prințesă, sastisită până peste cap de existența sa de ornament de porțelan de la palat, căutându-și viața în altă parte – desigur, a fost răpită de ignobilul balaur. Dacă vreun cavaler tembel dă ortul popii, prăvălit într-o prăpastie pentru că nu-și poate lua ochii de la norii pufoși, sau o oaste întreagă își lasă oasele pe un câmp înghețat, măcinată de malarie ori de inaniție – cum altfel, e lucrul balaurului. Dacă vreun plimbă-pana în criză de inspirație își pierde vremea însăilând istorioare răsuflate cu mediocri legendari și monștri imaginari – e clar, și-a băgat coada balaurul.

Asta tot de la voi am auzit-o: „și-a vârât coada”. Sau „și-a băgat nasul unde nu-i fierbe oala”. Zău, e o chestie principială, eu nu-mi vâr extremitățile sensibile nici măcar acolo unde îmi e oala, mai ales dacă fierbe. În ciuda insinuărilor rău-voitoare, mie chiar nu-mi place căldura, aș spune chiar că îmi cam iese pe nas. De aceea prefer să locuiesc într-o peșteră, departe de oameni, de preconcepțiile și de torțele lor încinse, iar în perioada estivală îmi petrec concediul într-un lac răcoros din Scoția. Acolo lumea încă mă respectă, ca să nu mai zic de minunatul tărâm al Țării Galilor, unde am găsit oameni aspri dar cu suflet artistic, care m-au rugat să le pozez pentru stindardul național și mi-au dat un nume simpatic, Y ddraig goch, dragonul roșu (straniu, deoarece am fost dintotdeauna verde – e vorba de un clișeu negativ, asta-i viața, mi-a explicat Man Ray, „nu te preocupa dar nu fi indiferent”).

Vă jur că am încercat tot ce am putut. Am consultat cei mai pricepuți experți. E posibil să mă confrunt cu o problemă de imagine, după cum susținea bunul meu amic David Ogilvy. Poate că nu sunt decât un brand depășit, un mit răsuflat, fixat în timp, în memoria colectivă, într-un mod nu tocmai fericit. Roland Barthes mi-a zis, fără menajamente: „Mitul privează obiectul despre care vorbește de orice istorie, căci finalitatea însăși a miturilor este aceea de a imobiliza lumea”. Mă aflu așadar într-o postură ingrată: o făptură cristalizată, prinsă fără voie în rășina transparentă a istoriei. Prizonierul propriului mit. Victima unui antic paradox cuantic – în esență, lumea funcționează la un nivel superficial, pe baza generalizărilor și aparențelor confortabile, unde fiecare balaur este suma tuturor balaurilor, dar suma balaurilor este inferioară unui balaur, unde eu sunt totul în general și nimic în particular, concomitent. De parcă nu am și eu nevoile mele. De pildă, acum mi-e tare foame. O, lăsați să vină la mine prințesele voastre sastisite, cavalerii voștri tembeli și oștile voastre rătăcite!

ipse dixit 3

Ei, nu intrați în panică. Am glumit! Ca să vă spun tot adevărul, eu mă hrănesc exclusiv cu istorii. Nu sunt mofturos și încerc să țin un regim variat. Mi-amintesc cu plăcere de manuscrisele savuroase ale unui savant medieval, care ținea să demonstreze, cu lux de amănunte, că Pământul este gol pe dinăuntru, fiind parcurs de un sistem complex de peșteri, unde viețuiește de milioane de ani o civilizație primitivă asemănătoare spiridușilor. Nu mă omor după spiriduși, însă am gustat cu mare satisfacție paginile digeste scrise de acest admirabil cercetător intraterestru. De asemenea, îmi place mobila veche, deoarece fiecare oftat al lemnului bătrân ascunde o poveste nespusă. Îmi plac vasele ciobite, pentru că nu se tem să arate că au trăit. În fine, îmi plac oamenii care știu să uite, lăsând în urmă pagini îngălbenite, mobile vechi și vase ciobite.

Ok, ok, am glumit din nou. Nu trebuie să luați în serios tot ce zic, știți cum e, uneori îți mai trec prin cap tot felul de idei ciudate, iar când ai trei capete lucrurile se complică dincolo de limita absurdului. De ce credeți că Freud n-a tratat niciodată problema balaurului? El nu, dar Jung a încercat, bietul, mai pe ocolite, e drept: „Motivul existenței răului în lume este faptul că oamenii sunt incapabili să-și spună poveștile”. Se tot spune despre noi, balaurii, că ne hrănim cu ființe inteligente, dar să fie clar: eu nu pot să înghit așa ceva! Din contră, vă asigur că de-a lungul vremii s-au aflat mai mulți balauri în oameni decât viceversa! Este un fapt, nu o altă poveste de adormit copiii.

Tot un fapt este că acum trebuie să plec. Chiar trebuie. Nu, nu mă fugăresc pedestrași cu furci, nici nu plănuiesc să devastez vreun regat îndepărtat sau să particip la o convenție secretă a Lojei Oculte a Legendelor. LOL! E ceva cu mult mai prozaic: am un blind date, o întâlnire romantică cu o gorgonă hippie (între noi vorbind, e doar o presupunere, bazată strict pe poza de profil, în care ea poartă o coroniță împletită de nu-te-uita – haha, exact, ce nu găsești azi pe Tinder?). Totuși, sunt nițel îngrijorat, nu am mai ieșit la întâlniri de câteva secole și-s cam ruginit, dar premisele sunt promițătoare – de-abia aștept să ne vedem!

Pace!

Nimic

(Ipse Dixit – jocuri cu cărți)

„O călătorie de o mie de mile începe cu un singur pas.” – Lao Tzu
„Nu știm unde să ne oprim și astfel ajungem acolo unde nu trebuie
să ajungem, pentru a nu ne mai putea opri.” – Maestrul LiMax
„Nimica înainte-mi n-a fost decât vecie și viaţa mea eternă menită e să fie;
lăsaţi orice speranţă voi ce intraţi aice!” – Dante Alighieri
„E o capcană.” – Amiralul Ackbar

I-au spus Nimic. Nu era ceva obișnuit în neamul lor, însă tatăl-mamă insistase asupra faptului că familiile stilate, cu aspirații înalte, se deosebesc de gloată tocmai prin capacitatea de a numi lucruri, locuri și ființe. Distincția pleacă de la nume, obișnuia să zică tatăl-mamă, care fusese cândva Nimeni dar care reușise să fie recunoscut de către congenerii săi, după o existență împlinită și relativ exemplară, drept Cineva.

Nimic își începuse cursa vieții, cu binecuvântarea părintească, alături de surorile-frații săi, Degeaba, Niciodată și Aiurea, care îl tachinau necontenit pe seama tentaculelor subdimensionate și a cochiliei neobișnuite, cu striații pronunțate și inflexiuni sidefate, amintind de anumiți strămoși de mult dispăruți, amoniții, și confirmând în modul cel mai ironic teoria genelor recesive, reactivate după un interval improbabil de milioane de generații. Aceste particularități manifeste îl făceau pe Nimic să se simtă cu adevărat special și în consecință pe deplin singur, clipă după clipă și pas după pas, pe drumul său.

Nimeni nu-i vorbise despre singurătatea alergătorului de cursă scurtă, cu plămânii comprimați de efort, cu ochii-oglinzi ai sufletului sfâșiat răsfrângând lucirile vesperale ale soarelui insensibil la micile drame pământești, cu fiecare terminație nervoasă zvâcnind în abisurile insondabile ale micuței cochilii chitinoase. Nimeni nu-i vorbise despre complexitatea alergătorului de cursă scurtă, despre rolul efervescențelor spirituale în transcenderea mărginirilor fizice, despre victoria primară asupra secundarului neîndurător.

i) Îți aduci aminte de clipa asta?

Pe când împlinisem patru ani, ajuns la jumătatea drumului vieții, nel mezzo del cammin, m-am regăsit într-o pădure obscură, la marginea unui râu, unde am șezut și am plâns primele mele lacrimi de adult, mai sărate decât apa Mării Roșii, irigând amarnic țărâna acestei familiare străinătăți, pentru că nu există ceva mai trist decât ceea ce e imuabil în mod natural, încastrat în cochilia dură a normalității.

Realizezi că ești adult atunci când îți este din ce în ce mai greu să suporți lucrurile care te fac adult. Copil fiind, îți petreci timpul visând la condiția, la poziția de adult, înnobilând-o cu o seamă de atribute fericite, deși nedefinite, ca un călător entuziast care-și pune degetul pe harta unui tărâm îndepărtat, fermecat, unde dorește să ajungă – apoi, odată sosit în locurile visate, călătorul descoperă că este Nicăieri, că e rătăcit, că (s-)a pierdut. Cartografia concretă a maturității este trasată cu o mână tremurândă pe un palimpsest ferfenițit, înmuiat în lacrimile copilului pornit într-o călătorie fantastică, ajuns într-o catacombă stocastică.

Fără a fi nevoie să-și solicite excesiv tentaculele insuficient dezvoltate, Nimic începea de-acum să priceapă că există ceva mai rău decât un alergător necâștigător: un înfometat disperat. Dorința supremă de a ajunge cât mai departe, cât mai repede, îl făcuse să ignore cu desăvârșire necesitatea reînnoirii fondului energetic din organism. Călătorului îi șade bine cu drumul, încerca să-și spună Nimic, târându-și cu stoicism piciorul slăbit, în timp ce creierul atrofiat fantasma neîncetat (ca orice creier de fitofag frustrat) la castele de iarbă învelite în iederă și acoperite cu frunze, la munți de sărigea, văi de orbalț, păduri de rocoțea, câmpuri de zămoșiță și mări de sclipeț, la cicoare, rubarbă, andive, salată, varză.

ii) Cunoști mecanismul speranței?

În tot acest timp crești, trăiești, alergi -înșelat, înfometat, disperat- cu ideea că speranța e o varză suculentă, imaginând cu încântare straturi peste straturi de așteptări digeste, ascunzând la interior un miez proaspăt, al cărui deliciu rafinat se dezghioacă anevoios, insidios, frunză după frunză și pas după pas, cu răbdare și perseverență. Apoi ajungi la miez și îl descoperi pe el, teribilul dușman fără neam și casă, care se hrănește vorace cu fibra intangibilă, cea mai intimă, cea mai fină, a speranței, îndrugând printre sughițuri: „Prezentul este o infuzie de trecut, viitorul este digestie!”

Da, speranța este o varză, așa cum speranța este o mașinărie, iar ceea ce o ocupă este fantoma din mașinărie, este acel crud incub focal, este LiMax.

LiMax spune: „Ce poate fi mai schimbător decât posibilul? Ce poate fi mai dezamăgitor decât transformarea posibilului în tangibil?”

LiMax spune: „Caută-ți centrul și-ți vei afla limitele.”

LiMax este maestru zen.

ipse dixit 2

Nimic privea către cer, așteptând un răspuns.
-Știi care e diferența dintre un cer senin și unul înnorat? întrebă maestrul zen.
Nimic, care integrase deja caracterul relativ al cunoașterii, răspunse după un timp îndelungat de reflecție:
-Nu știu.
Maestrul își încolăci satisfăcut coada inelată și zise:
-Niciuna.
Nimic reflectă o vreme asupra acestei perspective. Împins fără voie de o reminiscență de curiozitate greu de înfrânat, se trezi exprimându-și gândurile cu voce tare:
-Dar… de ce? Eu văd altceva acolo sus, pe cer. Norii…
Maestrul LiMax îl opri cu un gest domol de autoritate sapientă:
-Contează să privești înăuntru, nu afară.
Apoi adăugă:
-Norii sunt doar gânduri trecătoare care ocultează cerul.

iii) Te târăști pe tărâm, te îneci în valurile cerului?

Am ajuns prea târziu la Cina cea de taină. Pe masă au mai rămas doar cupe goale, din care am sorbit din plin pentru a-mi absorbi golul. Căutarea pierderii mi-a ocupat tot timpul rămas. Există o singură cale de acces către Thot, iar ea trece prin Nimic. Astfel, Nimicul permează Thotul și se îneacă fatal la mal. Sunt dator-vândut să-mi cumpăr pierderea, călător hămesit otrăvit cu sâmburele speranței, navigator naufragiat descântat de sirena tăcerii.

Ajuns la capătul drumului vieții, Nimic se regăsi pe o plajă pustie, la marginea apelor învolburate ale Mării Negre. Își atârnase sufletul curat pe o sfoară, la soare, ca pe un cearșaf imaculat care nu cunoscuse vreodată un pat. Gândurile îi mângâiau cu tandrețe creștetul înainte de a-și lua zborul, unul după altul, către orizont, plutind în liniște spre ținuturi calde. Privirea sa era mai luminoasă decât astrul Sirius într-o noapte senină de august. Antenele i se odihneau cuminți, de-o parte și de alta a capului, ca două feline prea ocupate cu starea de bine pentru a-și găsi un rost. Vocea îi răsună seacă, de dincolo de gânduri: „Poate că ar trebui să…”. Cearșaful flutură ușor în briza unui gest nedefinit, apoi melcul Nimic se afundă ca o piatră grea în calmul mâlos al apusului.

iv) Ai să uiți de Thot?

1 a.m.

(Ipse Dixit – jocuri cu cărți)

„There is no greater agony than bearing an untold story inside you”
Maya Angelou, I Know Why the Caged Bird Sings

A fost odată ca niciodată un băiețel care trăia într-un glob de sticlă fără zăpadă. Numele lui era Olipa Kerran.
A fost odată ca niciodată un băiețel care trăia într-o cutie muzicală fără sunete. Numele lui era Mukashi Mukashi.
A fost odată ca niciodată un băiețel care trăia într-un bec incandescent fără filament. Numele lui era Sheeko Sheeko.

Fără să o bănuiască măcar, cei trei băieței aveau un punct de vedere comun.
Un punct de vedere comun este un lucru prielnic de la care poți pleca, însă este totodată banal și în mare parte plictisitor.
Ideal este să pleci de la un semn de exclamare comun – iar cele mai remarcabile căi către înțelegere pornesc de la un semn de întrebare comun (cel mai semnificativ semn de întrebare fiind tocmai acela care se pune pe sine în chestiune).

„Sunt aici acum. Sunt aici! Sunt?” se gândeau cei trei.

„Zăpada e o albă mare/ și cerul e albastru/ eu mă cufund în uitare/ și la fel faci și tu”, se gândea Olipa Kerran.
„Acesta este cel mai util exercițiu de escapism, să-ți înșiri trăirile ca pe un șirag de note muzicale atârnat decorativ la gâtul-portativ al trecerii tăcute prin lume”, se gândea Mukashi Mukashi.
„Am căutat în lume o lumină sau poate că am căutat o lume în lumină. Asta nu înseamnă că îmi displace întunericul, din contră, el este foarte necesar, ca pauzele în conversație sau sincopele în muzică. Nu ne-am putea înțelege fără întuneric, dar nu am putea fi fără lumină. Mi-aș dori să înțeleg lumea, să fie lumină”, se gândea Sheeko Sheeko.

ipse dixit 1

A fost odată ca niciodată un băiețel care trăia într-o bulă de cuvinte, cuvintele altora, mai luminați decât el. Odată ca niciodată, la o lecție de limba spaniolă, el a întâlnit un poem al unui scriitor numit Pablo Neruda. Era un poem lung, cu fraze întortocheate și imagini complicate, pe care l-a recitat impecabil și pentru care a primit felicitări, deoarece putea fi elocvent și expresiv chiar și atunci când nu înțelegea cu adevărat această lume stranie a cuvintelor.

Atunci, odată ca niciodată, el își reluă locul în bancă, în ordinea naturală a lucrurilor, însă ceva ajunsese să-l neliniștească. O idee teribilă sărise de pe pagina lucioasă drept în mintea sa și nu îi dădea pace. Târziu, în acea noapte, se hotărî să recitească textul, să înfrunte demonul nevăzut tête-à-tête. Îl găsi. Se opri, cu fruntea lipită de peretele de sticlă rece al bulei sale de cuvinte.

Angustia metafísica – așa îl numea poetul”, gândi Mukashi Mukashi.
Angustia metafísica – o transcriere invizibilă a inconștientului!”, gândi Olipa Kerran.
Angustia metafísica – pentru că anumite idei sunt atât de intime încât nu se pot exprima ideal decât într-o limbă străină. Por favor, ¿quieres expresar mis ideas más intimas?”, gândi Sheeko Sheeko.

Angustia metafísica – asta e”, gândi Gregor Samsa, pe când se preschimba în gândac.

Asta e. Mai trage o carte.

Lecții de zbor

Se ia o coală de hârtie de dimensiuni medii, să zicem A3; unii preferă hârtia de ziar, dar se poate încerca și cu o coală cerată, de ambalaj, pentru un plus de culoare. Se întinde bine coala pe tăblia mesei, apoi se prelinge pe margini și pe diagonale un strat generos de soluție de lipit (de preferință clei de tâmplărie sau Pelikanol, dacă mai găsiți pe undeva). Se pregătesc, tăind după dimensiuni, șase șipci subțiri de lemn moale, câte una pentru fiecare dintre laturi, plus două așezate în x, pe diagonale – este important ca lemnul să fie totodată solid, pentru a nu se frânge la cea mai mică pală de vânt, însă suficient de flexibil cât să permită o ușoară curbare a hârtiei, asigurând portanță și manevrabilitate. Se lasă la zvântat câteva ore, apoi se pot colora cu acuarele șipcile și suprafața superioară. Se adaugă o coadă din panglică sau din hârtie creponată. Se leagă capătul unui mosor de sfoară de intersecția celor două șipci în x, exact în centru. Pentru lansare se recomandă o vreme uscată, cu vânt moderat; de asemenea, este esențial ca lansarea să se facă într-un spațiu deschis, departe de copaci, stâlpi sau cabluri de tensiune și eventual fără prea mulți oameni în jur, pentru a preveni accidentele. În fine, este necesară o doză generoasă de răbdare – dacă la început nu reușiți, încercați, încercați iar.

-Aha, deci așa funcționează un zmeu, conchise Ileana-Cosânzeana.